Gîndurile unei umbre.

Azi scările casei mele sunt mai reci decât au fost vreodată, mai reci decât în dimineţile în care îmi petreceam soţul, mai reci decât în serile în care savuram cafeaua cu lămâie . Sau poate nu am putut aprecia temperatura lor adevărată? Simt venele golindu-se, se scurge sângele pe drumul încovoiat al zimţului de piatră. Se scurge şi mă simt pustie. Oricum nimănui nu-i pasă. Trăiesc într-un cartier în care nu există noţiune de prietenie, vecin sau ajutor. Fiecare e pe picioarele lui şi nimeni nu va îndrăzni să pună un cuvânt pentru tine, pentru că sfârşeşte în acelaşi mod ca şi mine : singur pe scările reci ale propriei case. Nu ai nimic în comun cu ei, în afară de strada domiciliului în documentele oficiale. Aşadar, nici moartea ta proprie nu-i poate provoca să vină cu un metru mai aproape de casa ta. De fapt, poate nu e de vină cartierul, ci oamenii. Ei au devenit orgolioşi şi inutili. Însă, în acest moment nu mai contează. Toată mulţimea de lucruri care aveau un rost pentru tine rămân un praf neîmplinit.

Câteva săptămâni în urmă, tot ce aveam eu mai important era fiica mea de cinci ani. Aşteptam cu nerăbdare întoarcerea ei de la un campionat de dansuri. Era prima. Unică prin felul ei stabil de a merge, prin gândirea matură, mişcările tandre ale mâinilor şi euforia copilărească. Orice părinte visează la un copil ca ea. Plină de bunătate şi inocenţă, dar cumpătată şi atentă la vorbele sale. Urma să o dau pentru prima dată la grădiniţă în toamna asta. Am întrunit în ea toate trăsăturile pozitive pentru a construi din ea domnişoara perfectă.

Îmi vei spune, că nu există perfecţiune. Ba da! Există, există în fiecare din noi, în scopurile pe care ni le propunem. Nu e atât de greu să construieşti un ideal, trebuie să ştii ce îţi doreşti şi să o faci. Şi nu, nu vorbesc despre un tipar al întregii lumi, vorbesc despre modelul pe care trebuie să îl contureze fiecare din noi pentru a alege un scop în viaţă. Nimic nu ne poate opri. Păşim cu dreptul şi nu ne dăm bătuţi în faţa fricii. Ştiu, doar cuvântul „frică” provoacă tremurici. Şi de ce?  Pentru că suntem consideraţi cele mai de vază organisme ale planetei? Pentru că avem atâtea capacităţi şi posibilităţi (pe care nu le folosim)?  Pentru că ne putem aduce la condiţia de a fi consideraţii genii? Unde a dispărut dorinţa de viaţă, de cunoaştere, de progres, de mai bine? Da,da, sunt de acord e mult mai uşor să aştepţi până cineva îţi va dărui totul, e mai uşor ca altcineva să lucreze pentru tine, dar unde e dreptul tău de autor? Greşeală, el nici nu există.  Am ajuns să trăim într-o lume unde oamenii nu pot să creeze nimic singuri, o lume în care predomină corupţie şi prostie. O să ajungem într-o bună zi când nu va mai lucra nimeni. O vor face roboţii? Şi la ce bun mai existăm noi, dacă roboţii o pot face singuri? Ni se vinde mâncare semifabricată, ni se vinde gânduri la kilogram şi idei la litru. Nu mai contează. Mă simt pustie, pustie pentru că nu mai rămâne sânge în corpul meu.

Fiica mea trebuie să vină de la joacă din minut în minut. Îi place să stea seara la joacă, să împartă jucării şi să inventeze jocuri. Îi place mirosul nisipului umed, îi place să îi fac părul creţ, îi place să înfulece prăjituri înainte de masă, îi place să facă baloane de săpun, îi place să se joace serile cu tatăl său, îi place să mănânce îngheţată cu multă ciocolată, îi place căsuţa din copac, îi place livada din ograda buneilor, îi place, îi place, îi place.. E ora cinei. O văd, în rochiţa albăstruie cerului. Are părul zburlit de joacă şi e atât de fericită. De ce nu pot să-i conserv fericirea asta inocentă, fericirea detaliilor vieţii? Detalii pe care noi nu le mai observăm. Pretindem că suntem maturi şi avem serviciu, note de plată, griji, stres. Nu e adevărat.

Speram să nu fie momentul în care propria mea fiică îmi va găsi corpul învineţit şi rece. Am promis să-i ofer căldură şi protecţie. Şi în schimb? O las să mă găsească pe treptele propriei mele case? Va înţelege. Nu zise nimic, îmi sărută creştetul şi se culcă alături de mine pe scări; scările care azi sunt mai reci decât ar fi fost vreodată, mai reci decât în dimineţile în care îmi petreceam soţul, mai reci decât în serile în care savuram cafeaua cu lămâie. Nu ştiu ce ar fi fost mai bine. Să ţipe şi să mă urască pentru promisiunile mele neîndeplinite?  Să dea cu piciorul în mine? Sau să sufere pentru că nu aveam să mai fiu lângă ea în momentele în care ar fu trebuit să o susţin? Prea bună e ea. Ar fi vrut să mă protejeze. Încerca din răsputeri să mă acopere cu trupul ei mic. Pielea fină se murdări de sânge. De ce trebuie oamenii nevinovaţi să simtă tăieturi de inimă? Îmi iubesc fiica mai mult decât orice. Şi pentru ultima dată, o aveam alături de mine, singurul meu copil ce îmi plângea plecarea. Unul de numai cinci ani. Nici măcar nu puteam simţi lacrimile ei în valuri, nu simţeam moartea fericirii sale. Un copil perfect. Mi-a zâmbit, m-a cuprins şi mi-a zis : „Iartă-mă. Va fi bine, pentru ca te iubesc, mami! Nu e niciodată umbră la noi”.