Amintirile lui Ion

Mi-aduc aminte cum odată bunicul a lăsat toate baltă şi a venit într-o fugă la mine. Era o zi calduţă de iunie, cînd încep a veni copiii pe la bunici şi a savura din plăcerile verii. Fug minunăţii mici prin mahale, se veselesc în iazul de lîngă sat şi merg împreună la furat cireşe. Este începutul de vară cînd soarele le alintă tinerilor corpurile gingaşe şi cînd fiecare dintre ei se simte eroul anotimpului. Eu stăteam pe pragul roşu din faţa casei, la umbra unui cireş bătrîn şi ascultam cîntecul dulce al copilăriei. Era frumos. Cireşele roşii îmi făceau cu ochiul, vecinii mă chemau să creăm vacanţa de vis, iar bunicii îmi făceau poftele.  Îmi plăcea să îmi petrec acolo zilele, pentru că fiecare era mai minunată decît precedenta. Ore în şir puteam să mă bucur de perfecţiunea naturii. Ore în şir mă puteam cufunda în paginele unei cărţi, puteam pătrunde în adîncurile ei ca să mă metamorfozez în personaje romantice. Şi cum citeam atent, sprijinită de peretele rece,iaca vine şi bunelul într-o fugă la mine şi îmi zice:

-          Vin norii rînduleţe şi  ploaia tot cu ei. Strîngem frumuşel de aici şi mergem în camera cea mare.

Am adunat împreună covoraşul ţesut de străbunica mea, cartea,ziarele şi am intrat în casă. Bunelul a luat cîteva lumînări şi le-a pus pe masa veche. Ne-am culcat alături, şi după cum îmi promisese, a început să îmi povestească istorioarele copilăriei lui. El avea doi ani şi jumătate, aproape trei cînd s-a terminat războiul..

-          Mă ţin minte cum mama mă ducea la şcoala, la vreo sută de metri de casa noastră, unde am aflat că s-a terminat războiul, deşi tatăl a fost eliberat prin octombrie, noiembrie undeva. Aşa ţin minte eu. Eram mulţi băieţi acolo şi eram mereu împreună, altfel decît e astăzi, diferit de cum azi tinerii îşi petrec timpul liber. La vîrsta de şase ani m-au trimis cu vaca..  Aşa era atunci.  Şi nu aveam numai  o vacă. Mă trimeteau cu vecinii mai mari –care aveau doisprezece, treisprezece ani. Erau mulţi. Unul din ei e astăzi dirijor la ansamblul de dansuri „Fluieraş”. Şi eu mergeam cuminte din urma lor, că ei erau mai mari ca mine şi îi ascultam. Şi am ajuns la păşune unde trebuia să am grijă de vacă,de viţel, de cîrlani,  să mănînce bine, sa nu fugă prin lanuri. Doar că.. băieţii s-au aşezat jos, să joace cărţi. Eu m-am uitat nedumerit la ei, pentru că nu întelegeam ce fac. Unul din ei mi-a făcut uşor cu mîna şi am înţeles că eu sînt acela care trebuie sa aibă grijă de animale. Fugea vaca la stînga şi eu la stînga, se ducea alta la dreapta şi eu într-acolo. Ele într-o parte şi eu într-o parte, o luau la vale şi eu după dînsele. Eram brav, nu mă lăsam cu una cu două..pînă nu ajungeam seara şi cădeam mort de oboseală. Nu vroiam nici mîncare, nici spălat, numai pat vroiam! Adormeam buştean pînă dimineaţa..

Era întuneric. Ploaia bătea furios în geam. Iar noi doi, la lumina lumînărilor stam ca cei mai fericiţi oameni. Bunelul povestea cu atîta entuziasm, cu atîtea detalii. Arăta pînă unde era apa de sus, cît de mari crescuseră păpuşoii, cum mergeau oamenii, cum arăta o lampă. Iar eu mă miram cum, după atîţia ani, încă mai ţine minte numele băieţilor. Cum ţine minte toţii anii, locurile, privirile?..

-          Să îţi mai povestesc  eu ţie cum am dat foc la gireada de paie. Eram prin clasa a7a, a8a. Şi normal, umblam cu vacile. Toţi umblau atunci cu vitele, de dimineaţa pînă seara fiecare le hrănea pe unde ştia el mai bine. Cernea o ciobănească, mai tare decît cerne la noi acum, şi eram pe lîngă o scîrtă maare de paie – putea să ajungă, şi la douăzeci şi la treizeci de metri. Am vorbit noi între noi, ne-am tot întrebat ce să facem să ne apărăm de ploaie, pînă cineva a propus să facem o gaură mare in scîrta de paie. Era nici prea mare, nici prea mică. Bună să se ţină în picioare şi în acelaşi timp să ne apere de ploaie. Doar că acolo încăpeau vreo opt, nouă, zece, iar noi eram mai mulţi. Am început să ne hîrjonim. Primii care au reuşit să intre le era bine, erau apăraţi de ploaie. Şi ceilalţi? Am început să ne tragem unul pe altul. Unul de afară il scotea pe altu şi intra el, un al treilea la fel şi tot aşa pînă iaca mă scot şi pe mine afară. Am încercat să îl trag ba pe unu, ba pe altu, dar nu- i puteam scoate. M-am gîndit eu cît m-am gîndit şi mi-am zis în sinea mea: „ He he heee! Amuş vă scot eu, măi băieţi, n-aveţi grijă!!” Şi încetişor, încetişor scot eu cutia de chibrituri din buzunar. Înăuntru paiele erau uscate, da paiele,ştii tu,ard foarte repede. Dar eu „Arhţţ” la scîrta de paie şi îi dau foc. Cînd am văzut că îi serios şi paiele chiar ard, m-am speriet, am vrut să sting. Da cum să fac eu asta cînd mă apucă un flăcău din urmă şi mă dă la o parte? Şi cum să sting? Nu am putut pentru că el m-o tras de la foc.  Şi în timpul acesta scîrta face „pfii”. S-a aprins focul mai tare şi băietanii fuga, fuga ieşeau de acolo, se întreceau care mai repede ca nu cumva să-i ajungă căldura din urmă. Dar înuntru totuşi nu ardea, pentru că oxigen nu era şi focul acolo doar mocnea, ieşea un fum deschis, de paie. Bine că se vedea scîrta de pe malul iazului unde era ferma de vaci, de oi, de raţe, de gîşte. Şi tot acolo era şi maşina de pompieri. Pompierul, vecinul meu, a pornit repede. Iar noi, ne-am chinuit cît ne-am chinuit şi, cînd am văzut că nu putem stînge am luat vaca de coadă şi ne-am luat tălpăşiţa. Da aici ardea scîrta mare de paie, din cauza mea. Bine că a venit maşina de pompieri şi a stins. S-a înnegrit un pic ea..  Dar nu era aceasta cel mai rău.. Acasă,tata mă aştepta.. Am intrat pe portiţă, m-am uitat atent dacă nu era nimeni şi am păşit încetişor spre uşa casei. Dar de unde? Tataiese de  după colţ cu o sîrmă în mînă. Cînd l-am văzut, am vrut să-i povestesc tot cum s-a întîmplat, cum i-am dat foc şi că m-o tras de la foc, dar cind am aruncat încă o privire la sîrma din mână, m-am gîndit că ar fi mai bine să o şterg din gară.. Ceea ce mă salva mereu pe mine era că fugeam bine. Am sărit gardul de parcă nici nu era şi m-am dus la mătuşa Daria.. Şi iată,cum zicea Ion Creanga, intram eu în năzbîtii „ca la moară”.

Am tot ascultat amintirile bunelului pînă la miez de noapte. Tare îmi plăcea să îmi dezvăluie şotiile din copilăria sa, de parcă priveam un film alb-negru. Ploaia se sfîrşise şi lumînările s-au stins, iar noi doi am adormit învăluiţi în mierea copilăriei şi am tot dormit duşi pe pămînturile magice ale inocenţei.

Fericire pentru cămeruţa mea

Stam cuminte în camera mea. O camera aşa cum au toţi şi cum nu mai are nimeni în lumea asta. Atît de mare ca să cuprindă toate speranţele şi visele mele, dar atît de mică să nu încapă nici pic de suferinţă. Uneori e acoperită de umbră şi doar eu ştiu cine o provoacă, alteori  doar ea e pătrunsă de mii de raze de lumină.. iar atunci, cu atît mai mult nu am sa spun nimănui cine e soarele – ca nu cumva să mi-l fure. Am cămeruţa în alb (şi tu o ai). Aşa cum place tuturor. Pură, inocentă. Degeaba credeţi voi că e absenţă,de fapt e lumea întreagă. Asta pentru că din cînd în cînd permit uşei  să se deschidă şi să intre cineva. Poate cineva în vîrstă, poate cineva ca mine. Poate cineva care mă iubeşte şi mă umple din nou cu putere, poate cineva care mă urăşte şi îmi daruie şi mai multă vigoare. Alteori am să închid uşa să nu vadă toţi cîte am prin cămeruţă.

Ţie ţi-am dat voie să intri.  Nu ştiu de ce şi nu ştiu cum. Nu ştiu cînd şi nu ştiu pentru ce. Cert este că ai rămas. Pentru cît? Tu ştii. Nu, noi ştim! Dar nu spunem lumii întregi. Stai jos cu mine şi discuţi despre mările şi fluturii din lume. Îmi spui despre cer şi despre floare, despre crinii de aramă.  Mă ridici, dansăm in foc ca să  ne eliberăm de jarul pizmei şi de  exploziile de ură neîndămânatică. Deja nu mai contează ceea ce este îm jur, nu mai contează dacă suntem alături. Ne aşezăm iar jos, ne întindem şi ne uităm la stele. Împreună putem cunoaşte, putem prinde, putem captura tot nimicul şi întregul pămîntesc. Lumea e a noastră. Fericire şi dragoste pentru cămeruţa mea.Tu faci diferenţa.

Adevarul despre minciuna

Viaţa se împarte în ceea ce cunoaştem şi ceea ce nu cunoaştem. Limitarea informaţiei formează bariera dintre lucrurile clare şi enigma. Cea din urmă, însă, poate constitui o caracteristică şi a frumosului şi a neplăcutului. Zic aceasta pentru că enigma de frumos o reprezintă surprizele create în acelaşi mod. Acestea sunt tainele deosebite pe care le descoperim pas cu pas şi cu o implicare afectuoasă intactă. Cea de a doua enigmă, conturează un mod supărător de cunoaştere, asta dacă se ajunge la suprafaţa lucrurilor. Aici vorbesc despre minciună.

De fapt, ce este minciuna? O afirmaţie care nu descrie realitatea, o afirmaţie ascunsă de cineva sau pur şi simplu una care nu a fost spusă? O afirmaţie departe de adevăr. Oricare ar fi cauza pentru care ea nu a ajuns la destinaţie, ea poate deveni un mod de trădare. Atunci apar consecinţele unei simple afirmaţii necomunicate, apar cele mai grele sentimente. Sentimente care frâng suflete, zdrobesc oameni şi înnebunesc inimi. Fie pentru mamă, tată, soră, frate sau iubit, ele sting raţiunea şi ucid fără milă cele mai minunate momente ale vieţii. Minciuna coboară din vârfurile sensibile ale trecutului pentru a se contopi în evenimentele prezentului şi pentru a le distruge. Adevărul despre minciună e că arde suflete.

Din primii ani de viaţă, părinţii ne învaţă să nu spunem minciuni. Să nu o facem pentru că nu e frumos, zic ei. Iar în acelaşi timp ei trăiesc o viaţă plină de fals. Aşa e acum, la modă, să fii ipocrit şi să progresezi profesional, să progresezi pe bază de înşelăciuni. E mult mai uşor să o faci în aşa mod, decât să fii cinstit şi să dai cap în cap cu eşecurile, erorile, duşmănia. Dăm dovadă de autoritate, de dominaţie, de egocentrism până ajungem să uităm că în forul nostru interior mai erau sentimente de preţuire, de prietenie, de dragoste şi înţelegere. Urcăm spre cele mai înalte trepte sociale intrând în magica împărăţie a bunurilor materiale, ca mai apoi să uităm totalmente de trecutul nostru tăcut. Adevărul despre minciună e că progresează din cele mai inocente afirmaţii în oameni cu suflet pustiu.

Poate că nu ar fi atât de gravă problema minciunii, dacă nu am fi ajuns să trăim cu ea. A devenit o parte din viaţa noastră şi deja pare normal să trăieşti astfel. Nu e de ajuns că înşelăm oamenii din jurul nostru, dar ajungem într-un final să trăim cu felul nostru de a fi păcălit, trăim prin cineva care de fapt nu suntem. Ne mândrim că avem case mari, succese, că ne putem permite orice vrem, iar în acelaşi timp nu ne cumpărăm o carte, pentru că nu putem. Orice ar fi, fiecare îşi sapă groapa, zicea poporul. Aşa că, într-o zi falsa autoritate va dispărea şi oamenii vor rămâne cu pustietatea din sufletele lor. Adevărul despre minciună e că poate construi stupide  şi absente dominaţii. Adevărul despre minciună e că distinsele dominaţii false ies la suprafaţă într-o zi.

Adevărul e că: „ Minciuna, viclenia, calomnia pot fi mai groaznice decât gloanţele unui revolver.” (Brice Parain) Deşi gloanţele pot fi identificate, urmele vor rămâne pe vecie. Adevărul despre minciună e ce trebuie ocolită.

Gîndurile unei umbre.

Azi scările casei mele sunt mai reci decât au fost vreodată, mai reci decât în dimineţile în care îmi petreceam soţul, mai reci decât în serile în care savuram cafeaua cu lămâie . Sau poate nu am putut aprecia temperatura lor adevărată? Simt venele golindu-se, se scurge sângele pe drumul încovoiat al zimţului de piatră. Se scurge şi mă simt pustie. Oricum nimănui nu-i pasă. Trăiesc într-un cartier în care nu există noţiune de prietenie, vecin sau ajutor. Fiecare e pe picioarele lui şi nimeni nu va îndrăzni să pună un cuvânt pentru tine, pentru că sfârşeşte în acelaşi mod ca şi mine : singur pe scările reci ale propriei case. Nu ai nimic în comun cu ei, în afară de strada domiciliului în documentele oficiale. Aşadar, nici moartea ta proprie nu-i poate provoca să vină cu un metru mai aproape de casa ta. De fapt, poate nu e de vină cartierul, ci oamenii. Ei au devenit orgolioşi şi inutili. Însă, în acest moment nu mai contează. Toată mulţimea de lucruri care aveau un rost pentru tine rămân un praf neîmplinit.

Câteva săptămâni în urmă, tot ce aveam eu mai important era fiica mea de cinci ani. Aşteptam cu nerăbdare întoarcerea ei de la un campionat de dansuri. Era prima. Unică prin felul ei stabil de a merge, prin gândirea matură, mişcările tandre ale mâinilor şi euforia copilărească. Orice părinte visează la un copil ca ea. Plină de bunătate şi inocenţă, dar cumpătată şi atentă la vorbele sale. Urma să o dau pentru prima dată la grădiniţă în toamna asta. Am întrunit în ea toate trăsăturile pozitive pentru a construi din ea domnişoara perfectă.

Îmi vei spune, că nu există perfecţiune. Ba da! Există, există în fiecare din noi, în scopurile pe care ni le propunem. Nu e atât de greu să construieşti un ideal, trebuie să ştii ce îţi doreşti şi să o faci. Şi nu, nu vorbesc despre un tipar al întregii lumi, vorbesc despre modelul pe care trebuie să îl contureze fiecare din noi pentru a alege un scop în viaţă. Nimic nu ne poate opri. Păşim cu dreptul şi nu ne dăm bătuţi în faţa fricii. Ştiu, doar cuvântul „frică” provoacă tremurici. Şi de ce?  Pentru că suntem consideraţi cele mai de vază organisme ale planetei? Pentru că avem atâtea capacităţi şi posibilităţi (pe care nu le folosim)?  Pentru că ne putem aduce la condiţia de a fi consideraţii genii? Unde a dispărut dorinţa de viaţă, de cunoaştere, de progres, de mai bine? Da,da, sunt de acord e mult mai uşor să aştepţi până cineva îţi va dărui totul, e mai uşor ca altcineva să lucreze pentru tine, dar unde e dreptul tău de autor? Greşeală, el nici nu există.  Am ajuns să trăim într-o lume unde oamenii nu pot să creeze nimic singuri, o lume în care predomină corupţie şi prostie. O să ajungem într-o bună zi când nu va mai lucra nimeni. O vor face roboţii? Şi la ce bun mai existăm noi, dacă roboţii o pot face singuri? Ni se vinde mâncare semifabricată, ni se vinde gânduri la kilogram şi idei la litru. Nu mai contează. Mă simt pustie, pustie pentru că nu mai rămâne sânge în corpul meu.

Fiica mea trebuie să vină de la joacă din minut în minut. Îi place să stea seara la joacă, să împartă jucării şi să inventeze jocuri. Îi place mirosul nisipului umed, îi place să îi fac părul creţ, îi place să înfulece prăjituri înainte de masă, îi place să facă baloane de săpun, îi place să se joace serile cu tatăl său, îi place să mănânce îngheţată cu multă ciocolată, îi place căsuţa din copac, îi place livada din ograda buneilor, îi place, îi place, îi place.. E ora cinei. O văd, în rochiţa albăstruie cerului. Are părul zburlit de joacă şi e atât de fericită. De ce nu pot să-i conserv fericirea asta inocentă, fericirea detaliilor vieţii? Detalii pe care noi nu le mai observăm. Pretindem că suntem maturi şi avem serviciu, note de plată, griji, stres. Nu e adevărat.

Speram să nu fie momentul în care propria mea fiică îmi va găsi corpul învineţit şi rece. Am promis să-i ofer căldură şi protecţie. Şi în schimb? O las să mă găsească pe treptele propriei mele case? Va înţelege. Nu zise nimic, îmi sărută creştetul şi se culcă alături de mine pe scări; scările care azi sunt mai reci decât ar fi fost vreodată, mai reci decât în dimineţile în care îmi petreceam soţul, mai reci decât în serile în care savuram cafeaua cu lămâie. Nu ştiu ce ar fi fost mai bine. Să ţipe şi să mă urască pentru promisiunile mele neîndeplinite?  Să dea cu piciorul în mine? Sau să sufere pentru că nu aveam să mai fiu lângă ea în momentele în care ar fu trebuit să o susţin? Prea bună e ea. Ar fi vrut să mă protejeze. Încerca din răsputeri să mă acopere cu trupul ei mic. Pielea fină se murdări de sânge. De ce trebuie oamenii nevinovaţi să simtă tăieturi de inimă? Îmi iubesc fiica mai mult decât orice. Şi pentru ultima dată, o aveam alături de mine, singurul meu copil ce îmi plângea plecarea. Unul de numai cinci ani. Nici măcar nu puteam simţi lacrimile ei în valuri, nu simţeam moartea fericirii sale. Un copil perfect. Mi-a zâmbit, m-a cuprins şi mi-a zis : „Iartă-mă. Va fi bine, pentru ca te iubesc, mami! Nu e niciodată umbră la noi”.

Psihanaliză, part II

Ziceam de psihanaliză. Cel mai uşor este ca fiecare să îşi studieze propriul psihic, nu să apeleze la medici. Şi asta anume pentru că numai tu poţi fi martor la absolut toate gesturile, ticurile pe care le faci zi de zi.  Ele nu sînt întîmplătoare, ele sînt rezultate ale amintirilor – urme psihologice. Însă,  în acelaşi timp este cel mai greu să  fii propriul psihanalist, pentru că inconştient ascunzi unele lucruri ce se întîmplă cu tine astăzi.  De cîte ori, amintindu-ţi de un lucru rău pe care l-ai făcut( cînd ai făcut să sufere o persoană draga ) ai încercat să negi sau ascunzi asta ? Cel puţin, acum regreţi asta.  Cunoaşterea cauzelor tuturor tulburarilor de care avem parte în prezent înseamnă recunoaşterea celor mai ruşinoase aspecte ale personalităţii. Oricum nimic nu poate fi şters din memorie, rămîn cicatrici de diferite feluri, care  mai mult sau mai puţin îţi influenţează personalitatea.

Adusesem vorba despre cît de nevrotici am devenit. Poate asta devine ceva normal în ziua de astăzi, dar totuşi n-ar fi mai bine să adoptăm un comportament echilibrat ? De ce e nevoie să ne stresăm pînă la depresie sau să folosim măşti false pentru a arăta altora că ne simţim  bine (deşi nu e aşa) ? Aşadar, ieşirea din situaţie pare a fi.. înţelegerea personală, “a sinelui”.

Pentru început, Sigmund Freud a indentificat  trei instanţe psihice, fiecare avîndu-şi o funcţie aparte.

1. Eul , partea conştientă care determină partea cea mai “tangibilă” şi serveşte ca o punte între realitate şi inconştient.

2. Se- ul, respectiv partea inconştientă şi inaccesibilă. Omul nu poate ordona cu acesta. De aici iau naştere cele mai arzătoare dorinţe, cele mai înflăcărate pasiuni şi cele mai perverse gînduri. Toate acestea au un caracter permanent şi apăsător şi rămîn în trecut, doar după ce sînt trecute în conştient.

3. Supraeul. Dacă Se-ul îl putem numi un copil rebel, atunci Supraeul este un părinte.  Are un caracter sever şi urmăreşte cu stricteţe normele morale, tinde spre perfecţiune.

Între aceste trei eu-uri nu există limite concrete, nu sînt garduri care să-l limiteze unul de altul. Supraeul conduce fără milă, critică şi provoacă stare de vinovăţie. În acest timp, Se-ul dă naştere celor mai diferite şi mai nebune dorinţe. Iar Eul stă între aceşti doi tirani care îl ispitesc necontenit. Aşadar, omul reuşeşte să îndeplinească o muncă excepţională: cea de a aduce armonie între cele două stări.

Iată de ce, în multe cazuri simţim atracţie nebună pentru lucruri care nu ar trebui să le facem, care sînt împotriva tuturor regulilor morale. Putem lua un exemplu o domnişoară care se îndrăgosteşte de cumnatul său. Ea poate alege să asculte Se-ul şi să se avînte într-o aventură de dragoste, care îi  poate aduce însă certuri de familie,  simţ de vină.  În alt caz, ea poate să îşi asculte vocea Supraeului şi să îşi reprime emoţiile, dar ele vor lăsa o urmă gravă în pshihologia ei. Ce să facă ea  atunci?